sâmbătă, 26 februarie 2011
O piesa
Salutare si bine v-am gasit dragii mei...E ora 01:31,ca atat arata ceasul asta al meu...duminica dimineata si eu n-am somn.Si tot cautand pe net niste melodii am nimerit undeva pe un site 2 piese care mi-au placut foarte mult...una dintre ele provenind de pe mixtape'ul Sunete din Sub.Sol volumu 1 mixat de DJ HASH si se numeste In fata mortii apartinand celor 2 rapp'eri El Nino si Mutu.
vineri, 25 februarie 2011
miercuri, 23 februarie 2011
MARIJUANA
Prezentare generală a ciclului de viaţă al marijuanei
Marijuana este o plantă anuală; ea îşi termină un ciclu de viaţă într-un singur sezon, iar seminţele vor avea grijă de viitorul plantei.
În mediu natural, seminţele germinează odată cu căldura şi cu ploile de primăvară care creează condiţii favorabile pentru un nou sezon şi un nou ciclu de viaţă. Prima pereche de frunze care apare pe lăstar are marginile întregi (margini fine) şi a fost parte din embrionul conţinut în sămânţă. Apariţia celei de-a doua perechi marchează începerea stadiului de răsad. Frunzele răsadului diferă de cele ale embrionului în sensul că au margini serate (sau margini dinţate) şi sunt mai mari. Primele frunze au, de regulă, o singură foliolă sub forma unui vârf de suliţă. Începând cu următoarea pereche de frunze, fiecare frunză este mai mare şi este compusă din trei foliole. S-a observat faptul că frunzele se dezvoltă după un tipar: fiecare nouă pereche de frunze este mai mare şi fiecare frunză este compusă din mai multe foliole, până când frunzele ating dimensiunea maximă şi numărul de foliole care compun o frunză ajunge, de obicei, la 9 sau 11 (deşi s-au observat chiar şi 19 foliole pe o frunză de aproximativ 45 de cm).
Stadiul de răsad durează între 4 şi 6 săptămâni. Urmează apoi creşterea vegetativă (ciclul de mijloc al vieţii plantei). Aceasta este perioada de maximă creştere, timp în care apar ramuri şi planta ia forma specifică. După alte câteva săptămâni, perechi de frunze care creşteau în sens opus (filotaxie opusă) încep să fie dispuse în trepte de-a lungul vârfului tulpinii (filotaxie alternantă), un semn care arată că planta se află la debutul maturităţii sexuale.
Marijuana este o plantă monosexuată, ceea ce înseamnă că florile masculine şi cele feminine cresc pe plante diferite şi că fiecare plantă este fie de gen feminin, fie de gen masculin. În timpul etapei de preînflorire (o perioadă de 2 săptămâni înainte de înflorire), planta trece printr-o fază de repaus; creşterea rapidă se încetineşte pentru ca planta să se poată pregăti pentru dezvoltarea florilor.
Pe scurt, planta de sex masculin produce flori cu polen, iar cea de sex feminin flori cu seminţe. Acestea din urmă sunt plantele preferate pentru marijuana deoarece ciorchinele de flori (muguri) sunt mai potente şi produc o marijuana de mai bună calitate decât plantele de sex masculin. Cunoscuţii „muguri” de iarbă ce se comercializează sunt, de fapt, o colecţie de sute de flori ale plantei de marijuana de sex feminin care se formează în mase numite „ciorchine” sau „mănunchiuri”[1].
Odată ce plantele de sex masculin produc polen şi cele de sex feminin produc seminţe mature, ambele plante mor. Acest lucru pune capăt unei generaţii, dar lumina artificială permite alterarea multor aspecte din viaţa plantei prin modificarea, în cunoştinţă de cauză, a proceselor de dezvoltare a plantei şi prin manipularea ciclului ei normal de viaţă. Veţi învăţa aceste tehnici în capitolele următoare. De altfel, este posibil să se cultive o singură plantă timp de câţiva ani sau clonele sale pe toată durata vieţii cultivatorului.
MARIJUANA
Înaintea cultivării
Marijuana este o plantă foarte rezistentă, care creşte foarte repede şi care supravieţuieşte căldurii extreme, îngheţurilor uşoare, secetelor şi inundaţiilor. Există puţine boli care afectează în mod puternic marijuna, iar insectele şi animalele au, în general, un impact redus asupra creşterii şi productivităţii plantei, odată ce aceasta a depăşit stadiul vulnerabil de răsad. Totuşi, o plantă care abia a supravieţuit nu este utilă cultivatorului. Scopul său este acela de a cultiva plante sănătoase, puternice şi mature.
Fiecare sămânţă are un anumit potenţial de creştere, de dezvoltare maximă şi o anumită potenţă. Dat fiind potenţialul seminţelor, mediul determină apoi mărimea şi potenţa reale ale plantei. Într-un mediu ideal, unele varietăţi de marijuana cresc dintr-un germen până la o înălţime de 5,48 m în numai 6 luni şi produc aproximativ 2,26 kg de muguri.
În interior, rareori există destul spaţiu sau destulă lumină pentru a susţine o creştere atât de rapidă. În consecinţă, plantele de interior sunt mult mai mici, uneori având o înălţime de sub 1 m sau uşor peste (0,91 m sau 1,20 m). Acestea produc aproape aproximativ 14 grame de muguri, deşi se pot cultiva cu uşurinţă, şi chiar sunt cultivate, în interior, plante mult mai mari.
MARIJUANA
Introducere în cultivarea Canabisului Scurt istoric
Din punct de vedere legal, marijuana este alcătuită din frunzele şi florile uscate ale plantei Cannabis sativa. Canabisul este una dintre cele mai vechi şi mai importante plante cultivate de-a lungul istoriei. Acesta a fost cultivat timp de cel puţin 6000 de ani. În special în China, trecerea de la vânătorul-culegător din epoca pietrei la agricultorul primitiv care pune bazele aşezărilor umane s-a datorat parţial şi faptului că oamenii au putut cultiva Cannabis, creând astfel numeroase produse din această plantă cu o gamă largă de întrebuinţări.
Din punct de vedere legal, marijuana este alcătuită din frunzele şi florile uscate ale plantei Cannabis sativa. Canabisul este una dintre cele mai vechi şi mai importante plante cultivate de-a lungul istoriei. Acesta a fost cultivat timp de cel puţin 6000 de ani. În special în China, trecerea de la vânătorul-culegător din epoca pietrei la agricultorul primitiv care pune bazele aşezărilor umane s-a datorat parţial şi faptului că oamenii au putut cultiva Cannabis, creând astfel numeroase produse din această plantă cu o gamă largă de întrebuinţări.
Din tulpina plantei de Cannabis se produce fibra de cânepă, foarte lungă şi rezistentă, folosită pentru a confecţiona frânghii, plase de pescuit, pânză şi hârtie cu o durabilitate renumită. Se presupune că locuitorii Chinei din epoca pietrei şi-au înlocuit îmbrăcămintea făcută din blană de animale cu una din fibră de cânepă. Confecţionarea hainelor de cânepă s-a dezvoltat ca urmare a producerii plaselor de pescuit din fibre tot mai fine. Cea mai veche hârtie, descoperită în mormintele din provincia Shensi (China) şi având peste 2100 de ani, este făcută din fibre de cânepă. Hârtia din fibre de cânepă este apreciată pentru longevitatea ei şi pentru rezistenţa la rupere. În prezent, se mai produc din fibre de cânepă unele Biblii în ediţii de lux, unele cărţi rare şi manuscrise precum şi unele bancnote.
Frunzele şi florile de canabis uscate constituie marijuana, dar şi ele au fost folosite, împreună cu rădăcina, în prepararea a numeroase medicamente. Cea mai veche carte de farmacologie (l’ên-ts’ao Ching), scrisă cu 4000 de ani în urmă în China, prescrie preparate pe bază de marijuana pentru tratamentul malariei, a bolii Beri-Beri, a constipaţiei, a durerilor reumatice, a lipsei de concentrare şi a „bolilor femeieşti” (probabil dureri menstruale). Timp de milenii, tămăduitorii şi medicii din toată lumea au folosit marijuana pentru diferite dureri uşoare până la sfârşitul secolului al XIX-lea când marijuana a început să fie înlocuită cu aspirina. Legea privind Taxa Marijuana promulgată în 1937 (1937 Marijuana Tax Act) a determinat, de fapt, scoaterea în afara legii a marijuanei şi a eliminat posibilitatea de a mai prescrie marijuna în scopuri medicale în Statele Unite.
Seminţele de cannabis au fost, timp de mii de ani, un aliment de larg consum – unul dintre vechile „grânare” ale Chinei – până când au fost înlocuite acum 2000 de ani de noile grâne, de altfel, mult mai plăcute la gust. Seminţele de cannabis sunt cultivate şi la oră actuală în URSS[1], Chile şi alte câteva ţări ca hrană pentru animale şi păsări, dar mai ales pentru uleiul seminţelor. Odată extras din seminţe, uleiul de cannabis este similar uleiului de in şi poate fi folosit în calitate de combustibil şi lubrifiant, dar şi la fabricarea vopselelor şi a lacurilor.
În mod firesc, această plantă folositoare a fost dusă din Asia în toată lumea civilizată. Cultivarea cannabisului s-a răspândit rapid către vest şi în timpul romanilor era crescut în aproape toate ţările europene. Europenii cultivau cannabisul şi pentru a fi utilizat în medicină, dar mai ales pentru fibrele sale din care se confecţiona frânghie, pânză şi hârtie. În Asia şi Africa de vest, se prefera obţinerea marijuanei în locul fibrei de cânepă şi se fuma în ritualuri şi pentru plăcere.
Pelerinii care au venit din Anglia în 1632 au adus sămînţa de cânepă pentru a face frânghie şi pânză ţesută de casă. Fibra de cânepă era atât de importantă pentru marina britanică - pentru velatura navelor - încât coloniştilor li se acordau bonificaţii pentru a cultiva cânepa; în unele state coloniştii plăteau penalităţi dacă nu plantau cânepă. Industria cânepei s-a dezvoltat atât de mult încât în timpul Războiului Civil, creşterea cânepei ocupa locul doi, după bumbac, în cadrul industriilor agricole din Sud.
Cannabisul creşte acum aproape peste tot în lume, de la Cercul Polar până la Ecuator, de la nivelul mării până la peste 2000 de metri în Himalaya. De fapt, este planta cea mai larg răspândită dintre plantele cultivate, ceea ce atestă atât tenacitatea şi adaptabilitatea plantei cât şi utilitatea ei, versatilitatea şi valoarea economică.
Spre deosebire de multe alte plante cultivate, cannabisul nu şi-a pierdut abilitatea de a supravieţui fără ajutor uman. Ori de câte ori condiţiile ecologice permit, cannabisul „evadează” din area cultivată, creşte spontan producând plante „sălbatice”. Cannabisul buruienos creşte în America, excepţie făcând zonele aride şi muntoase din vest şi sud-est. Cel mai bine creşte pe „cureaua porumbului”, în centrul ţării. Aici se găsesc rămăşiţele fermelor de cânepă plantată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a face faţă unei lipse de frînghie din timpul războiului.
O plantă atât de adaptabilă, adusă într-o varietate de medii şi apoi crescută pentru a fi utilizată în confecţionarea de produse din tulpină, seminţe, frunze sau flori, a evoluat în diferite ecotipuri şi varietăţi cultivate. Aceste varietăţi ale plantei s-au adaptat la condiţii locale de cultivare şi sunt potrivite pentru scopul pentru care au fost aduse. Iată de ce există o diversitate foarte mare în cadrul unei singure specii, Cannabis sativa.
Varietăţile de cânepă cu fibra lungă provin din plante înalte, cu tulpina dreaptă. Varietăţile de seminţe produc o cantitate mare de seminţe pe plante stufoase sau produc seminţe mari, bogate în ulei. Plantele buruienoase sunt robuste, pot trăi cu puţină apă sau nutrienţi şi dezvoltă seminţe mici care germinează numai în condiţiile potrivite. Mult mai importante pentru cititorii acestei cărţi sunt varietăţile de marijuana, care diferă în ceea ce priveşte mărimea şi productivitatea, culoarea seminţelor şi a florilor, momentul înfloritului, gusturile şi miresmele şi, mai ales, în ceea ce priveşte potenţa.
Pentru majoritatea plantelor, potenţa (cât de puternică sau psihoactivă este marijuana) este un factor genetic. Potenţa unei plante este moştenită de la mamă (purtătoarea de seminţe) şi de la tată (polenizatorul). Cultivatorii de marijuana ar trebui să planteze seminţe din marijuana din care au fumat şi care le place deoarece marijuana din aceste seminţe o să fie similară în potenţă cu cea a „părinţilor”. Scopul cultivatorilor de marijuana este să aleagă seminţe potente şi să se îngrijească ca acestea să se dezvolte sănătos şi complet, până ajung la stadiul maturităţii. Natura şi planta vor avea grijă de restul.
duminică, 20 februarie 2011
Sven Hassel
Sven Hassel:„Mă bucură vânzările din România“
Scriitorul danez a fost încântat să afle că romanul său, „Gestapo“, a fost vândut, împreună cu ziarul „Adevărul“, în 250.000 de exemplare.Sven Hassel a scris 14 cărţi despre întâmplările prin care a trecut în război alături de Porta, Micuţul, Legionarul şi Bătrânul.
Cautand pe internet anumite chestii,am descoperit un interviu intre Vlad Nichita si Sven Hassel.Mai era publicat faptu ca volumele celebrului autor au fost traduse în 17 limbi şi au fost vândute în peste 52 de milioane de exemplare, în 50 de ţări,dar cred ca orice iubitor de publicatiile acestui scriitor stie acest lucru.Si ca tot am adus vorba de acel interviu,am placerea sa-l fac public si aici pentru a vedea si dumneavoastra(cine nu a vizualiat inca)comentariile facute de Sven Hassel la intrebarile adresate de Vlad Nichita la adresa autorului.
Interviu:
Vlad Nichita: Să ne aşteptăm la încă o carte semnată Sven Hassel?
Sven Hassel: Din păcate, nu. Am 92 de ani. La vârsta aceasta nu mai scriu. Am scris totuşi o treime, poate chiar jumătate din romanul cu numărul 15, care ar trebui să se numească „Splendida înfrângere“. Este despre bătălia pentru Berlin. Poate fiul meu o va publica într-o zi.
Vlad Nichita: Care sunt scriitorii care vă plac şi care sunt titlurile preferate din literatură?
Sven Hassel: Jaroslav Hašek, fără îndoială. De asemenea, Erich Maria Remarque. Astfel, „Peripeţiile bravului soldat Svejk“ şi „Nimic nou pe frontul de Vest“ sunt cărţile preferate. Ambele sunt din Primul Război Mondial, le-am citit când eram tânăr, dar le-aş reciti oricând. Şi îmi devin cu atât mai dragi, cu cât citesc mai multe cărţi noi.
„Cea mai gravă rană am avut-o în timpul bătăliei pentru Orel”
V.N. : Care dintre cărţile pe care le-aţi scos este cea mai potrivită pentru un film? Ce actor v-ar plăcea să vă interpreteze?
S.H. : „Blindatele morţii“ a fost filmat în anii ‘80, dar nu mi-a plăcut. Nu cred că au reuşit să surprindă esenţa cărţilor mele. Cred că doar unul sau doar câteva capitole dintre cărţile mele pot fi transpuse într-un film. Cel mai mult contează să fie înţeles mesajul meu despre război, personajele şi combinaţia foarte importantă dintre oroare şi umor. Cineva să interpreteze rolul meu? Nu ştiu. Poate Tim Robbins sau Jon Voight, dar cu 30 sau 40 de ani mai tineri.
V.N. : Aţi văzut multe de-a lungul vieţii. Care este cel mai bun deceniu din ultimul secol şi de ce?
S.H. :Deceniul în care a căzut Zidul Berlinului. Acel moment a reprezentat cu adevărat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deabia atunci Europa a fost unită în spiritul păcii.
V.N. : Aţi fost rănit de opt ori. Care a fost cea mai gravă rană şi cum s-a întâmplat?
S.V. : Am fost rănit la Harkov, în timpul bătăliei pentru Orel, când am pierdut cu adevărat războiul. O asistentă rusoaică m-a ajutat şi doar datorită ei am reuşit să supravieţuiesc atunci.
V.N. : Ce mai ştiţi despre camarazii dumneavoastră de război?
S.H. : Julius Heide s-a înrolat mai întâi în Armata Roşie şi apoi în DDR Volksarmee, armata RDG-ului. Micuţul şi Legionarul s-au înscris în Legiunea Străină şi au luptat pentru Franţa în Indochina şi Algeria. Sunt singurul care a mai supravieţuit până acum.
V.N. : Ce v-au spus despre cărţile pe care le-aţi scos?
S.H. : M-am întâlnit cu Micuţul şi Legionarul în anii ’50. Micuţul nu a citit o carte în viaţa lui, iar Legionarul nu comenta niciodată despre nimic. Oricum, la acea vreme doar „Legiunea blestemaţilor“ şi „Blindatele morţii“ fuseseră publicate, în daneză şi engleză.
V.N. : După război, aţi fost închis în lagăre ruseşti, americane, engleze şi daneze. În care aţi fost tratat cel mai bine?
S.H. : Fără îndoială că eu şi ceilalţi am fost trataţi cel mai bine sau, mai bine zis, mai puţin rău, de englezi. S-au purtat dur, dar corect.
„Şi acum am coşmaruri din timpul războiului“
V.N. : Mai sunteţi bântuit de ororile războiului?
S.H. : La cei 92 de ani ai mei încă mă trezesc în plină noapte, atunci când reuşesc să dorm, din cauza coşmarurilor din timpul războiului. Încă pot vedea infanteria rusească atacând. Bănuiesc că nimeni nu poate scăpa de aceste imagini. Războiul este încă foarte prezent în mintea mea. Întrebaţi-mi familia sau prietenii. Sunt sătui să mă audă vorbind despre războiul meu.
V.N. : Unde aţi văzut cele mai îngrozitoare lucruri, în timpul războiului?
S.H. : La Stalingrad. În fabricile Octombrie Roşu.
V.N. : Credeţi că lumea poate exista fără război, sau ura şi violenţa sunt în natura noastră?
S.H. : Mi-e teamă că războaie vor fi mereu din cauza naturii umane, a religiei şi a naţionalismului... Ca întotdeauna. Două motive principale pentru răul din lume. Păcat că nu învăţăm niciodată. Totuşi, în Europa, datorită Uniunii Europene, suntem mai feriţi.
V.N. : Cât din cărţile pe care le-aţi publicat este realitate?
S.H. : Cărţile mele se bazează pe ce-am văzut şi am trăit în război, pe propriile experienţe, precum şi pe ceea ce mi-au spus camarazii.
V.N. : Este important pentru o carte despre război să fie autobiografică?
S.H. : Da, pentru că altfel este o carte documentară, istorică, cu multe date, dar fără elementul uman. Când citeşti despre zeci de mii de soldaţi ucişi pe câmpul de luptă, nu eşti afectat la fel de puternic cum eşti în faţa unei descrieri a unei răni de glonţ în piciorul tău.
V.N. : Credeţi că, dacă nu aţi fi trecut prin război, aţi fi putut să scrieţi cărţi de succes?
S.H. : În niciun caz. Este foarte dificil sau chiar imposibil să descrii ororile războiului, dacă nu le-ai trăit.
„Armele prezentului sunt mai devastatoare“
V.N. : Există persoane care vă acuză că aţi inventat întâmplările povestite. De ce credeţi că vă atacă aceşti oameni?
S.H. : Chiar nu-mi pasă. La fel s-a zis şi despre Remarque, că nu a fost niciodată pe front. Totuşi, rămâne în urma lui cea mai bună poveste de război scrisă vreodată. Cred că în spatele acestor persoane există invidie, frustrare şi motive politice, deoarece cărţile mele nu glorifică soldatul german, sau niciun alt soldat, de fapt. Un soldat pe front luptă să supravieţuiască, nu pentru pământul sacru, conducător sau religie.
V.N. : Războaie oribile, precum cel de-al Doilea Război Mondial, mai pot avea loc?
S.H. : Situaţia e puţin diferită în aceste zile, pentru că armele sunt mai devastatoare. Vreau să sper că am învăţat ceva din trecut. Dar...
V.N. : Aţi menţionat în cărţi că aţi fost în România, în timpul războiului. Ce vă amintiţi din acea perioadă?
S.H. : Când am fost în România, războiul era un mult mai liniştit prin comparaţie cu altele. Aşa că ne-a plăcut în România. Acolo şi-a câştigat Porta jobenul său galben.
V.N. : Românii sunt îndrăgostiţi de cărţile pe care le-aţi publicat. Aveţi un mesaj pentru ei?
S.H. : Sunt foarte fericit să aud despre succesul cărţilor mele în România. Îmi amintesc că am fost la Stalingrad împreună cu trupe române şi că românii erau camarazi foarte buni. Dar, ca şi noi, se simţeau folosiţi.
Sven Hassel: Din păcate, nu. Am 92 de ani. La vârsta aceasta nu mai scriu. Am scris totuşi o treime, poate chiar jumătate din romanul cu numărul 15, care ar trebui să se numească „Splendida înfrângere“. Este despre bătălia pentru Berlin. Poate fiul meu o va publica într-o zi.
Vlad Nichita: Care sunt scriitorii care vă plac şi care sunt titlurile preferate din literatură?
Sven Hassel: Jaroslav Hašek, fără îndoială. De asemenea, Erich Maria Remarque. Astfel, „Peripeţiile bravului soldat Svejk“ şi „Nimic nou pe frontul de Vest“ sunt cărţile preferate. Ambele sunt din Primul Război Mondial, le-am citit când eram tânăr, dar le-aş reciti oricând. Şi îmi devin cu atât mai dragi, cu cât citesc mai multe cărţi noi.
„Cea mai gravă rană am avut-o în timpul bătăliei pentru Orel”
V.N. : Care dintre cărţile pe care le-aţi scos este cea mai potrivită pentru un film? Ce actor v-ar plăcea să vă interpreteze?
S.H. : „Blindatele morţii“ a fost filmat în anii ‘80, dar nu mi-a plăcut. Nu cred că au reuşit să surprindă esenţa cărţilor mele. Cred că doar unul sau doar câteva capitole dintre cărţile mele pot fi transpuse într-un film. Cel mai mult contează să fie înţeles mesajul meu despre război, personajele şi combinaţia foarte importantă dintre oroare şi umor. Cineva să interpreteze rolul meu? Nu ştiu. Poate Tim Robbins sau Jon Voight, dar cu 30 sau 40 de ani mai tineri.
V.N. : Aţi văzut multe de-a lungul vieţii. Care este cel mai bun deceniu din ultimul secol şi de ce?
S.H. :Deceniul în care a căzut Zidul Berlinului. Acel moment a reprezentat cu adevărat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deabia atunci Europa a fost unită în spiritul păcii.
V.N. : Aţi fost rănit de opt ori. Care a fost cea mai gravă rană şi cum s-a întâmplat?
S.V. : Am fost rănit la Harkov, în timpul bătăliei pentru Orel, când am pierdut cu adevărat războiul. O asistentă rusoaică m-a ajutat şi doar datorită ei am reuşit să supravieţuiesc atunci.
V.N. : Ce mai ştiţi despre camarazii dumneavoastră de război?
S.H. : Julius Heide s-a înrolat mai întâi în Armata Roşie şi apoi în DDR Volksarmee, armata RDG-ului. Micuţul şi Legionarul s-au înscris în Legiunea Străină şi au luptat pentru Franţa în Indochina şi Algeria. Sunt singurul care a mai supravieţuit până acum.
V.N. : Ce v-au spus despre cărţile pe care le-aţi scos?
S.H. : M-am întâlnit cu Micuţul şi Legionarul în anii ’50. Micuţul nu a citit o carte în viaţa lui, iar Legionarul nu comenta niciodată despre nimic. Oricum, la acea vreme doar „Legiunea blestemaţilor“ şi „Blindatele morţii“ fuseseră publicate, în daneză şi engleză.
V.N. : După război, aţi fost închis în lagăre ruseşti, americane, engleze şi daneze. În care aţi fost tratat cel mai bine?
S.H. : Fără îndoială că eu şi ceilalţi am fost trataţi cel mai bine sau, mai bine zis, mai puţin rău, de englezi. S-au purtat dur, dar corect.
„Şi acum am coşmaruri din timpul războiului“
V.N. : Mai sunteţi bântuit de ororile războiului?
S.H. : La cei 92 de ani ai mei încă mă trezesc în plină noapte, atunci când reuşesc să dorm, din cauza coşmarurilor din timpul războiului. Încă pot vedea infanteria rusească atacând. Bănuiesc că nimeni nu poate scăpa de aceste imagini. Războiul este încă foarte prezent în mintea mea. Întrebaţi-mi familia sau prietenii. Sunt sătui să mă audă vorbind despre războiul meu.
V.N. : Unde aţi văzut cele mai îngrozitoare lucruri, în timpul războiului?
S.H. : La Stalingrad. În fabricile Octombrie Roşu.
V.N. : Credeţi că lumea poate exista fără război, sau ura şi violenţa sunt în natura noastră?
S.H. : Mi-e teamă că războaie vor fi mereu din cauza naturii umane, a religiei şi a naţionalismului... Ca întotdeauna. Două motive principale pentru răul din lume. Păcat că nu învăţăm niciodată. Totuşi, în Europa, datorită Uniunii Europene, suntem mai feriţi.
V.N. : Cât din cărţile pe care le-aţi publicat este realitate?
S.H. : Cărţile mele se bazează pe ce-am văzut şi am trăit în război, pe propriile experienţe, precum şi pe ceea ce mi-au spus camarazii.
V.N. : Este important pentru o carte despre război să fie autobiografică?
S.H. : Da, pentru că altfel este o carte documentară, istorică, cu multe date, dar fără elementul uman. Când citeşti despre zeci de mii de soldaţi ucişi pe câmpul de luptă, nu eşti afectat la fel de puternic cum eşti în faţa unei descrieri a unei răni de glonţ în piciorul tău.
V.N. : Credeţi că, dacă nu aţi fi trecut prin război, aţi fi putut să scrieţi cărţi de succes?
S.H. : În niciun caz. Este foarte dificil sau chiar imposibil să descrii ororile războiului, dacă nu le-ai trăit.
„Armele prezentului sunt mai devastatoare“
V.N. : Există persoane care vă acuză că aţi inventat întâmplările povestite. De ce credeţi că vă atacă aceşti oameni?
S.H. : Chiar nu-mi pasă. La fel s-a zis şi despre Remarque, că nu a fost niciodată pe front. Totuşi, rămâne în urma lui cea mai bună poveste de război scrisă vreodată. Cred că în spatele acestor persoane există invidie, frustrare şi motive politice, deoarece cărţile mele nu glorifică soldatul german, sau niciun alt soldat, de fapt. Un soldat pe front luptă să supravieţuiască, nu pentru pământul sacru, conducător sau religie.
V.N. : Războaie oribile, precum cel de-al Doilea Război Mondial, mai pot avea loc?
S.H. : Situaţia e puţin diferită în aceste zile, pentru că armele sunt mai devastatoare. Vreau să sper că am învăţat ceva din trecut. Dar...
V.N. : Aţi menţionat în cărţi că aţi fost în România, în timpul războiului. Ce vă amintiţi din acea perioadă?
S.H. : Când am fost în România, războiul era un mult mai liniştit prin comparaţie cu altele. Aşa că ne-a plăcut în România. Acolo şi-a câştigat Porta jobenul său galben.
V.N. : Românii sunt îndrăgostiţi de cărţile pe care le-aţi publicat. Aveţi un mesaj pentru ei?
S.H. : Sunt foarte fericit să aud despre succesul cărţilor mele în România. Îmi amintesc că am fost la Stalingrad împreună cu trupe române şi că românii erau camarazi foarte buni. Dar, ca şi noi, se simţeau folosiţi.
Îmi amintesc că am fost la Stalingrad împreună cu trupe române şi că românii erau camarazi foarte buni.
Sven Hassel,
scriitor
Sven Hassel,
scriitor
Am 92 de ani. La vârsta aceasta nu mai scriu. Am scris totuşi o treime, poate chiar jumătate din romanul cu numărul 15, care ar trebui să se numească „Splendida înfrângere“. Este despre bătălia pentru Berlin. Poate fiul meu o va publica într-o zi.
Sven Hassel,
scriitor
Scrisoare de la Sven Hassel
Iată o scrisoare pe care autorul danez stabilit în Barcelona le-a trimis-o cititorilor ziarului „Adevărul“ la 25 mai 2009.
„Dragi cititori români,
Mă simt foarte fericit şi vă sunt recunoscător că, în România, cărţile mele sunt atât de populare.
Vă mulţumesc foarte mult
Cu cele mai bune urări,
Sven Hassel“.
Cea mai proaspătă informaţie publicată pe site-ul personal, www.svenhassel.net arată că scriitorul este extaziat de vânzările din România ale romanului „Gestapo“, care a fost distribuit, împreună cu ziarul „Adevărul“, în colecţia „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă“. Sven Hassel a aflat că în România ziarul „Adevărul“ a vândut cartea sa într-un tiraj de 250.000 de exemplare. „Este absolut incredibil!“, scrie Sven Hassel pe site-ul personal. Volumul s-a aflat în topul celor mai vândute şi la standul Editurii Adevărul din cadrul Târgului de Carte Bookfest, încheiat duminică, 21 iunie.
52 de milioane de exemplare vândute în toată lumea
Scriitorul danez a publicat 14 romane, „Legiunea Blestemaţilor“, „Blindatele Morţii“, „Camarazi de Război“, „Batalion de Marş“, „Gestapo“, „Monte Cassino“, „Lichidaţi Parisul“, „General SS“, „Imperiul Iadului“, „Moarte şi Viscol“, „Drum Sângeros către Moarte“, „Curtea Marţială“, „Închisoarea O.G.P.U.“ şi „Comisarul“. Acestea au fost traduse în 17 limbi şi publicate în peste 50 de ţări. În Marea Britanie, scriitorul a vândut 15 milioane de exemplare, iar în lume, peste 52 de milioane.
Marinar, soldat, prizonier şi scriitor
Sven Hassel (în tancul din spate) şi Bătrânul (în tancul din faţă) , la antrenament in Paderborn
Sven Hassel s-a născut în 1917, la Fredensborg, un mic sat din Danemarca, într-o familie de muncitori simpli. La 14 ani, Sven s-a îmbarcat pe o navă de comerţ ca mus. A efectuat serviciul militar în 1936 şi, în anul următor, din cauza şomajului din Danemarca, s-a înrolat ca voluntar în armata germană. Iniţial, a servit în Regimentul 2 de Cavalerie şi, apoi, în regimentele de Panzere 11 şi 27. A luptat pe toate fronturile cu excepţia Africii de Nord.
Între 1945 şi 1949, a fost prizonier de război în lagăre ruseşti, americane, franceze, engleze şi daneze. În acest timp, Sven a scris prima sa carte, „Legiunea Blestemaţilor“, care a fost publicată în Danemarca, în 1953. Este singurul roman danez care, de atunci, s-a fost vândut încontinuu.Sven Hassel s-a însurat în 1951 cu Dorthe Jensen şi are un fiu, Michael, născut în 1952. Din 1964, locuieşte în Barcelona, şi şi-a petrecut timpul, în general, citind şi călătorind.
Sven Hassel,
scriitor
Scrisoare de la Sven Hassel
Iată o scrisoare pe care autorul danez stabilit în Barcelona le-a trimis-o cititorilor ziarului „Adevărul“ la 25 mai 2009.
„Dragi cititori români,
Mă simt foarte fericit şi vă sunt recunoscător că, în România, cărţile mele sunt atât de populare.
Vă mulţumesc foarte mult
Cu cele mai bune urări,
Sven Hassel“.
Cea mai proaspătă informaţie publicată pe site-ul personal, www.svenhassel.net arată că scriitorul este extaziat de vânzările din România ale romanului „Gestapo“, care a fost distribuit, împreună cu ziarul „Adevărul“, în colecţia „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă“. Sven Hassel a aflat că în România ziarul „Adevărul“ a vândut cartea sa într-un tiraj de 250.000 de exemplare. „Este absolut incredibil!“, scrie Sven Hassel pe site-ul personal. Volumul s-a aflat în topul celor mai vândute şi la standul Editurii Adevărul din cadrul Târgului de Carte Bookfest, încheiat duminică, 21 iunie.
52 de milioane de exemplare vândute în toată lumea
Scriitorul danez a publicat 14 romane, „Legiunea Blestemaţilor“, „Blindatele Morţii“, „Camarazi de Război“, „Batalion de Marş“, „Gestapo“, „Monte Cassino“, „Lichidaţi Parisul“, „General SS“, „Imperiul Iadului“, „Moarte şi Viscol“, „Drum Sângeros către Moarte“, „Curtea Marţială“, „Închisoarea O.G.P.U.“ şi „Comisarul“. Acestea au fost traduse în 17 limbi şi publicate în peste 50 de ţări. În Marea Britanie, scriitorul a vândut 15 milioane de exemplare, iar în lume, peste 52 de milioane.
Marinar, soldat, prizonier şi scriitor
Sven Hassel (în tancul din spate) şi Bătrânul (în tancul din faţă) , la antrenament in Paderborn
Sven Hassel s-a născut în 1917, la Fredensborg, un mic sat din Danemarca, într-o familie de muncitori simpli. La 14 ani, Sven s-a îmbarcat pe o navă de comerţ ca mus. A efectuat serviciul militar în 1936 şi, în anul următor, din cauza şomajului din Danemarca, s-a înrolat ca voluntar în armata germană. Iniţial, a servit în Regimentul 2 de Cavalerie şi, apoi, în regimentele de Panzere 11 şi 27. A luptat pe toate fronturile cu excepţia Africii de Nord.
Între 1945 şi 1949, a fost prizonier de război în lagăre ruseşti, americane, franceze, engleze şi daneze. În acest timp, Sven a scris prima sa carte, „Legiunea Blestemaţilor“, care a fost publicată în Danemarca, în 1953. Este singurul roman danez care, de atunci, s-a fost vândut încontinuu.Sven Hassel s-a însurat în 1951 cu Dorthe Jensen şi are un fiu, Michael, născut în 1952. Din 1964, locuieşte în Barcelona, şi şi-a petrecut timpul, în general, citind şi călătorind.
Sven Hassel
Răspunsuri la câteva din cele mai puse întrebări despre Sven Hassel şi site-ul Porta's Kitchen:
- Mai este Sven Hassel încă în viaţă? Da. La momentul scrierii, Sven Hassel trăieşte în oraşul Barcelona, Spania.
- Vor mai apărea noi cărţi ale lui Sven Hassel? În ultimele interviuri, (din 1997 şi 1999) Sven Hassel a declarat că scrie o nouă carte, intitulată probabil "Glorioasa înfrângere", bazată pe evenimentele legate de încercarea de asasinare a lui Grofaz (Adolf Hitler) din anul 1944. În orice caz, dă de înţeles că îmbătrâneşte şi nu mai scrie foarte repede.
- Ai văzut site-ul lui Erik Haaest? Bineînţeles. Citeşte întrebarea următoare.
- Este Sven Hassel un mincinos? Sunt întâmplările povestite de el adevărate? Există numeroase situaţii în grupurile de ştiri şi forumurile de discuţii de pe Internet care îl "demască" pe Sven Hassel, numindu-l "mincinos". Oricum, uneori e dificil să ştii exact ceea ce vor ei sa demaşte - romanele sau reclamaţiile autorului.
- Romanele sunt evident ficţionale, scrise excepţional luate ca atare. Sven Hassel însuşi a spus multe(deşi el susţine că sunt bazate pe fapte reale). Întreaga idee de "regiment disciplinar de tancuri" e ciudată, dar este o şansă situaţională strălucită. Mă refer la ideea de trupe de elită, dar anti-naziste. De ce oamenii trebuie sa "sară" dincolo de întâmplări si să susţină că sunt minciuni mă depăşeşte. Sunt romane - un număr mare de povestiri înlănţuite în modul cel mai distractiv şi, deopotrivă, cel mai şocant.
- Ajungem acum la biografia lui Sven Hassel şi la revendicările sale, care sunt ceva mai greu de apărat. De mult timp, cam de la începutul anilor '70, un jurnalist danez, pe nume Erik Haaest a muncit din greu ca să dezvăluie "adevărul" despre Sven Hassel. Cartea lui a fost tradusă parţial în engleză şi pusă pe un site. Pot exista adevăruri şi neadevăruri deopotrivă în biografia oficială şi în versiunea lui Erik Haaest. Eu am senzaţia că Sven Hassel a construit o legendă unică în jurul său şi al camarazilor săi şi că va fi foarte greu să se nege această legendă. În plus, versiunea lui Haaest este scrisă într-un stil de tabloid, atât de isteric, că a ajuns ea însăşi la nivelul unei glume. Cum va suna următoarea "demascare"!!?? Oamenii, însă, vor continua să citeze din declaraţiile lui pe Internet, oricând vor avea ocazia.
- Personajele chiar au existat? Sven Hassel a suşţinut în nenumărate rânduri că personajele sale chiar au existat. De asemenea, ne-a declarat în interviul din 1999 că deţine fotografii ale camarazilor săi. Cei mai mulţi dintre ei au murit in război, dar a dezvăluit că Micuţul şi Legionarul au supravieţuit şi au intrat, respectiv reintrat în Legiunea Straină, că Heide se pare că a devenit general în Armata Est-Germana (!) şi că despre Gregor se spune că a devenit un om de afaceri foarte bogat în parteneriat cu un sergent american. Mă rog, nu ştiu, dar este o poveste frumoasă.
- De unde pot face rost de carţile lui Sven Hassel? Seria de romane ale lui Sven Hassel în limba engleză a fost scoasă din editare de mai mult de un deceniu. Cei mai mulţi dintre noi le-au procurat din diverse anticariate sau "magazine de caritate", deşi se pare că sunt din ce in ce mai greu de găsit la ora actuală. Sunt o serie de vânzători de cărţi pe Internet, care s-au "specializat" pe cărţile lui Sven Hassel, datorită cererii mari.
- De unde pot face rost de ecranizările cărţilor? Filmul "Frontul terorii" (Titlul original: "Wheels of Terror"), ecranizare după "Blindatele morţii", cu Bruce Davison în rolul lui Joseph Porta(!), a fost de asemenea şters. Mi-am găsit copia video acum câţiva ani printr-un comerciant care dădea anunţuri în revista Empire. Nu am reuşit să găsesc filmul pe web până acum. Atenţie la faptul că există încă un film cu acest nume - "Wheels of Terror" - (cu o maşină "posedată" sau ceva de genul ăsta), care este disponibil pe web. Nu îl confundaţi cu cel al lui Sven Hassel (deşi probabil că este mult mai bun decât ecranizarea mai sus menţionată...)
- Cum a venit vorba de Porta's Kitchen? Nimeni nu m-a mai întrebat asta, dar sunt sigur că sunt mulţi care ar fi vrut. Când am început să folosesc Internetul, în 1996, am descoperit site-uri detaliate despre toate domeniile care mă interesau, mai puţin pentru Sven Hassel. Singura pagină web în acea perioadă era a lui Risto din Finlanda şi era abia la început. Vezi (aşa arătau site-urile pe vremea aceea). Aşa că ne-am pus în comun cunoştinţele şi resursele, iar Risto a venit cu numele de "Porta's Kitchen" (bucătăria lui Porta), pentru că el planificase ca o parte din site să fie dedicată clasicelor reţete ale Herr Maestrului-Bucătar Porta. Imediat ce site-ul a fost pus pe Geocities, emailurile au început sa apară, iar cantitatea informaţiilor schimbate să crească. Au urmat apoi pozele scanate ale copertelor cărţilor, iar site-ul se extinde în continuare, ceea ce nu poate fi decât bine...
- Dar despre Mailing List? Mailing List-ul lui Sven Hassel a fost pregătit în 1997 şi este la ora actuală "găzduit" de e-grupuri (acum preluat de Yahoo!, bineînţeles). E vorba de discuţii. O grămadă de mesaje - nimic mai mult. Cam ca în război, presupun. Dacă ai intrat în listă şi n-ai primit nici un mesaj, nu îţi face probleme. Într-o zi vei găsi o mulţime! Între timp, poţi oricând să citeşti arhivele. Înscrie-te acum!
- Mai sunt şi alte site-uri despre Sven Hassel? Mai sunt câteva, dar am "furat" mult din conţinutul lor (copertele cărţilor etc.), aşa că Porta's Kitchen e o adevărată compilare a celorlalte site-uri locale mai mici. Numai site-ul lui Erik Haaest a avut foarte multe informaţii originale (şi un pic senzaţionale), dar se pare că a fost scos de pe Internet de curând (probabil de Geocities). Dacă dai peste un site bun referitor la Sven Hassel, mă anunţi, nu-i aşa?
Sven Hassel
Sven Hassel, (n. 19 aprilie 1917), este un fost soldat danez, care a devenit autorul unor romane (pseudo-autobiografice) bazate pe experiența sa de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial.
Biografie
Sven Hassel (numele său adevărat Sven Pedersen) s-a născut pe 19 aprilie 1917, la Fredensborg, în Danemarca, într-o familie de oameni simpli, muncitori. La varsta de 14 ani a intrat in marina comerciala ca "baiat de cabina" pana in 1936. In 1937 Hassel s-a mutat in Germania pentru a se inrola ca voluntar in armata. Într-un interviu în 1990,el a spus , "Germania s-a întâmplat să fie mai aproape decât Anglia, m-am dus la un birou de recrutare Wehrmacht-ului pentru a ma înscrie, dar nu a fost la fel de ușor cum am crezut. Numai cetățenii germani puteau sa se inroleze. După șase luni de încearcare, al șaptelea regiment de cavalerie, m-a acceptat în cele din urmă, cu condiția de a deveni cetatean german."
Un an mai târziu, el a încercat să scape. "... Am fost pur și simplu epuizat. Nu m-am întors la unitatea mea, după o scurta plecare.Au numit-o dezertare. Am fost transferat la Sonderabteilung, o unitate penală condus de criminali și disidenți."
El a servit Regimentul 2 de Cavalerie și mai târziu regimentele 11 și 27 Panzer (a 6-a Panzer Division). Sven a luptat pe toate fronturile, cu excepția Africii de Nord și a fost rănit de mai multe ori. In cele din urma el a ajuns la gradul de locotenent și a primit o clasa Crucea de Fier 1 si 2. El s-a predat trupelor sovietice de la Berlin în 1945 si și-a petrecut anii următori în diverse lagăre de prizonieri. El a început să scrie prima sa carte, Legiunea Blestematilor.
Sven a fost eliberat în 1949,iar in 1951 s-a casatorit cu Dorthe Jensen. El a plecat sa lucreze intr-o fabrica de masini, dar sotia lui l-a incurajat, sa continue, sa scrie despre experientele sale din razboi. Prima lui carte "Legiunea blestematilor" a fost publicata in 1953. În 1957 Sven Hassel suferit un atac de o boală, luata în timpul războiului și a fost paralizat timp de doi ani. După recuperare, el a început să scrie mai multe cărți. În 1964 s-a mutat la Barcelona, unde inca mai traieste. În total, el a publicat paisprezece romane, care au fost traduse în optsprezece limbi . În 1987, a fost facut un film "The Misfit Brigade" dupa cartea sa "Blindatele mortii" (Wheels of Terror).
Cărțile lui Sven
Cartile lui Sven Hassel sunt scrise într-o manieră deosebită, la persoana I, în care cititorul are parte din plin de ororile războiului alături de umorul (câteodată macabru) al personajelor. În afara de Sven, cartile includ personaje reale ca Alfred Kalb, "legionarul" (ex-membru al Legiunii straine franceze); Wolfgang Creutzfeldt, un gigant de un om pe nume ironic "Micutul" ; subtil hoț Joseph Porta; vechiul sergent Willie Beier, "Batranul" ; Julius Heide, un fost ofițer SS și un fanatic nazist, Barcelona Blom, un veteran de ambele părți ale războiului civil spaniol; Bucatarul Mecanic Wolf, și Sergent Hoffman, un subofiterul tipic german al perioadei NCO.
Acestea servesc pe cele mai multe fronturi din nordul Finlandei, frontul rusesc (de mai multe ori), Italia (Monte Cassino), Grecia (Drum sangeros catre moarte), in Balcani, precum și Normandia (Lichidatie Parisul) în timpul invadarii Normandiei. Multe sectiunii din cărți se bazează în jurul pre-vieții războiului, atât civile și militare, sau in jurul faptele lor (mai ales care implică beție și criminalitatea mărunte). Cărțile aparute mai târziu sunt considerate mai puțin realiste decât cele anterioare, cu personajele implicate în activitati penale în spatele liniilor inamice. Cu toate că violența este la fel de intens ca și romanele anterioare, unele de cărți, cum ar fi Commisarul, Executarea și Inchisoarea OGPU datorează mai mult pentru imaginația activă a autorului.
Cu toate că imaginile descrise sunt extrem de „vii" (pe cât se poate numi viu un decor plin de moarte), scriitorul urmărește prin aceasta, nu a construi o nouă înfățișare a soldatului german, ci mai degrabă un reportaj de dincolo de ușa (capacul) sicriului, în așa fel încât cititorul să nu își dorească participarea într-un război, ci acapararea sa în universul virtual al epocii naziste.
Fanii lui Sven Hassel
Cititorii lui Sven Hassel s-au răspândit în multe țări. Deși popularitatea romanele sale atins punctul culminant în anii 1970 și începutul anilor 1980, apariția pe Internet a stârnit un interes nou și o oportunitate pentru fanii mai în vârstă să facă schimb de puncte de vedere.
Munca
- Legiunea blestemaților (De fordømtes Legion) - 1953
- Blindatele morții (Døden på Larvefødder De fordømtes Legion) - 1958
- Camarazi de front (Frontkammerater) - 1960
- Batalion de marș (Marchbataillon) - 1962
- Gestapo (Gestapo) - 1963
- Monte Cassino (Monte Cassino) - 1963
- Lichidați Parisul (Likvidér Paris) - 1967
- General SS (SS-Generalen) - 1969
- Imperiul iadului (Kommando Reichsführer Himmler) - 1971
- Moarte și viscol (Jeg saa dem dö) - 1976
- Drum sîngeros către moarte (Glemt af Gud) - 1977
- Curtea marțială (Krigsret) - 1979
- Inchisoarea OGPU (GPU-Fængslet) - 1981
- Comisarul (The Commissar) - 1985
Ursus
Se pare ca JavaScript-ul este dezactivat in browser-ul dumneavoastra. Va rugam sa il activati pentru a avea o functionalitate completa a sistemului. Citeste mai mult
Economic
Ursus "exista" la Cluj Napoca din 1878! VEZI care este istoria celui mai mare brand creat in judetul Cluj
Fabrica de bere Ursus a fost fondata in 1878, in Manastur, pe locul in care functioneaza si acum. Numele unitatati era simplu "Fabrica de Bere Cluj", dar in 1927 a fost schimbat. Acum, dupa 132 de ani, sud africanii de la Sab Miller ii inchid portile.
Din 1927, Fabrica de Bere din Cluj a purtat numele nou infiintatei intreprinderi "Fabricile de Bere Unite din Cluj si Turda Ursus SA", iar in perioada nationalizarii, in anul 1948, Ursus a primit denumirea "Fabrica de Bere Inainte - Cluj".
Istoria moderna a brandului clujean s-a intersectat cu magnatii de la South African Breweries (SAB), care au cumparat fabrica in 1995, iar mai apoi au acaparat si brandul de bere Timisoreana. In anii 2000, a luat fiinta Compania de Bere Romania (CBR), care avea peste 1.000 de angajati si detinea fabricile de bere din ClujTimisoara si Buzau.
Ursus Breweries a fost noul nume al operatiilor SABMiller din Romania, care detine fabrici in Cluj Napoca, Timisoara, Buzau, Brasov si Azuga. Capacitatea de productie este de 6,8 milioane hectolitri si peste 1.500 angajati. Napoca,
sâmbătă, 19 februarie 2011
Oamenii intorsi din moarte cerebrala
Moarte cerebrala. Cercetat de mii de specialisti de-a lungul anilor, fenomenul mortii clinice continuã sã uimeascã prin relatãrile celor care au trecut prin acest experiment. Firesc, dacã ne gîndim ...
Cercetat de mii de specialisti de-a lungul anilor, fenomenul mortii clinice continuã sã uimeascã prin relatãrile celor care au trecut prin acest experiment. Firesc, dacã ne gîndim cã pentru toti oamenii viata este prea scurtã, iar curiozitatea ne împinge sã încercãm aflãm ce se întîmplã dupã ce predãm stafeta acestei vieti. Amintirile celor care au trecut prin moartea clinicã continuã sã îi pasioneze pe parapsihologi, dar si pe cei care vor sã-si explice ce se întîmplã dupã moarte.
Unii dintre semenii nostri au trãit experiente incredibile, trecînd apa Styx-ului pentru cîteva minute sau clipe. Relatãrile lor sînt uluitoare si pun mintea oamenilor la încercare. Ce va fi cînd noi nu vom mai fi?
La limita dintre viatã si moarte
Hamlet i-a spus:”tara nestiutã, de unde nimeni nu s-a întors vreodatã”, dar în zilele noastre mii de oameni din întreaga lume îl contrazic pe eroul lui Shakespeare, sustinînd cã au trecut dincolo de moarte, de unde s-au întors cu povesti fascinante. De secole, în întreaga lume s-au auzit povestirile celor ce “s-au întors din morti”. Fascinant la ele a fost dintotdeauna faptul cã detaliile ce le leagã sînt aceleasi, indiferent de cultura, rasa sau religia celor ce au trecut prin aceastã încercare. Parcurgerea unui tunel sau a unui spatiu întunecat este una dintre cele mai comune experiente, alãturi de întîlnirea cu o luminã albã sau aurie, interpretatã drept simbolul Divinitãtii. Parapsihologii au cãzut de acord în secolul trecut sã numeascã aceste fenomene “experiente aproape de moarte” (“Near Death Experiences”, pe scurt: NDE). Potrivit rezultatelor unui sondaj efectuat de Gallup în 1982, numai în SUA la acea datã existau circa opt milioane de oameni care sustineau cã au trecut prin NDE. Specialistii apreciazã cã numãrul acestora a urcat între timp la 13 milioane, dar experientele de acest tip nu sînt comune doar zilelor noastre.
Tunelul, lumina si îngerii
În majoritatea cazurilor, NDE survine cînd cineva suferã un atac de cord sau cînd zace în inconstientã pe masa de operatii. Cînd îsi revin, multi dintre acestia nu-si mai amintesc nimic, dar cel putin o treime, potrivit statisticilor întocmite de cercetãtorii fenomenului, povestesc în detaliu ce li s-a întîmplat în clipele de inconstientã, identificînd experienta prin care au trecut cu cea a mortii. Fiecare poveste e diferitã, dar aceleasi detalii stranii se întîlnesc în aproape toate. Cãlãtoria printr-un tunel, la capãtul cãruia se zãrea o luminã foarte puternicã, întîlnirea cu îngeri sau cu persoane apropiate care muriserã cu ceva timp înainte, trecerea în revistã a întregii vieti, ca si vederea propriului corp de “undeva de sus”, sînt doar cîteva din elementele comune ale majoritãtii povestirilor celor ce au trecut prin NDE.
Dovezi stiintifice ale existentei “vietii de apoi”
Ani de-a rîndul, relatãrile celor ce trecuserã prin NDE au fost catalogate de cãtre oamenii de stiintã sceptici drept halucinatii rezultate din procesul de “oprire” a creierului, specific mortii. Aceasta pînã acum doi ani, cînd un grup de cercetãtori de la Universitatea din Southampton au declarat cã sînt în posesia primelor dovezi stiintifice ale vietii de dupã moarte.
Echipa de cercetãtori a petrecut un an studiind pacientii resuscitati în urma unui atac de cord, la spitalul din oras. Fiecare dintre acestia se aflaserã, pentru diferite perioade de timp, morti, adicã fãrã puls, fãrã respiratie si cu pupilele fixe si dilatate. Desi fusese demonstrat cã si functiile creierului înceteazã cînd se instaleazã aceste simptome, sapte dintre cei 63 de pacienti examinati de cercetãtorii de la Universitatea din Southampton au sustinut cã au avut viziuni si au trãit emotii în timp ce erau “morti”. Pacientii respectivi au declarat cã în momentele de inconstientã au fost cuprinsi de sentimente de bucurie si împãcare, cã timpul pãrea sã treacã foarte repede si cã simturile le erau mai ascutite, cã nu mai simteau greutatea corpului, cã au întîlnit fiinte mistice sau rude decedate si cã au atins ceea ce numeau “punctul de la care nu mai existã cale de întoarcere”.
Mintea, independentã de creier?
Specialistii de la Unversitatea din Southampton n-au putut oferi vreo explicatie rationalã sau stiintificã pentru rezultatele lor, dar au reusit sã infirme teoriile savantilor sceptici, care puneau pe seama lipsei de oxigen viziunile celor ce trecuserã prin NDE. Nici unul dintre pacientii examinati de specialistii Universitãtii din Southampton nu fusese privat de oxigen în timpul stãrii de inconstientã.
Doctorul Sam Parnia, conducãtorul echipei de cercetãtori, se aratã convins cã mintea poate fi independentã de creier, cã acesta este doar suportul sãu material. “Creierul este necesar pentru ca mintea sã se poatã manifesta, oarecum în acelasi mod în care televizorul ia ceea ce este esential din undele transmise prin atmosferã, transformîndu-le în imagini si sunet”, a declarat doctorul Parnia. Intrigati de descoperirile fãcute în urma studiului, oamenii de stiintã de la Universitatea din Southampton au pus bazele unei organizatii, denumitã Horizon Research Foundation, care are ca scop cercetarea fenomenului NDE. Studiile în acest domeniu tind sã devinã din ce în ce mai frecvente, în primul rînd datoritã evolutiei tehnologiei ce permite salvarea a tot mai multi pacienti.
Reportaje despre rai si iad
Printre detaliile comune ale relatãrilor celor care au trecut prin NDE se aflã si revederea întregului fir al vietii. Cei “întorsi din moarte” povestesc cum au retrãit evenimente majore sau comune ale vietii pe care au dus-o, însotite de un soi de judecatã pe seama modului în care au trãit.
De obicei, fenomenele NDE sînt caracterizate de cei care trec prin ele drept plãcute si intense din punct de vedere emotional. Nu toate relatãrile se referã însã doar la lumini frumoase, bucurie de nedescris si usurare. O parte dintre cei care au povestit ce îsi aduc aminte dupã trecerea prin NDE relateazã experiente terifiante, cum ar fi cãderea neîntreruptã în neant sau chinurile la care au fost supusi de demoni si monstri. aceste povestiri au fost interpretate de multi ca fiind dovezi ale existentei raiului si iadului. Criteriile dupã care unii sînt trimisi într-o parte si altii în cealaltã au rãmas însã foarte greu de explicat, pentru cã cei ce au avut viziuni terifiante în timpul NDE nu-si pot explica ce au fãcut ca sã le merite.
Medicii separã “trecerea” de moartea cerebralã
“Cam toti vãd un tunel si luminã”. Doamna doctor Oana Marinescu de la sectia de neurochirurgie ATI ne-a explicat cã “în prezent, pe plan mondial, moartea cerebralã înseamnã o moarte ireversibilã. În aceste cazuri de revenire la viatã este vorba de comã profundã sau stare vegetativã, din care reusesc unii sã scape. Cam toti au aceleasi imagini. Un tu-nel care duce la o luminã orbitoare, dar majoritatea nu-si aduc aminte”.
“Nu existã scãpare din moartea cerebralã”. “Nu se poate vorbi efectiv despre revenire la viatã cînd este vorba de moarte cerebralã”, ne-a declarat dr.Ioana Grintescu, medic primar si sefa sectiei de Anestezie si Terapie Intensivã (ATI) a Spitalului de Urgentã din Bucuresti, spital care detine cea mai mare sectie ATI din tarã. “Putem vorbi despre anunite grade de comã, de stare vegetativã, dar în nici un caz de revenire dintr-o moarte cerebralã. În momentul în care creierul nu mai functioneazã, în maximum 5 minute încep sã moarã celulele nervoase, iar omul nu mai poate fi salvat niciodatã. Lucrez de 22 de ani în acestã profesie, dar niciodatã nu am vãzut un om sã-si revinã din moarte cerebralã. Restul sînt legende”, ne-a declarat dr.Grintescu.
“Multi nu-si mai amintesc ce s-a întîmplat cu ei”. Doctorul Liviu Tiganiuc, tot specialist în ATI a întîlnit astfel de cazuri. “Chiar luna trecutã am avut un caz, o femeie din Rîmnicu Vîlcea, în vîrstã de 40 de ani. Nu mai avea activitate cardiacã. A cãzut jos la servici. A fost resuscitatã si si-a revenit. Dacã nu se face resuscitarea în 3-5 minute, nu mai poti face nimic (...) Vreau sã vã spun cã din experienta mea de 8 ani în terapie intensivã, multi nu-si mai amintesc ce s-a întîmplat cu ei. Doar ce s-a întîmplat cu cîteva ore înainte de accident, în rest o mare patã albã”.(...) Toti de aici sîntem foarte credinciosi, pentru cã la mijloc este vorba despre Dumnezeu. Aici vin pacienti care nu mai au nici o sansã, iar destinul îsi spune cuvîntul. La terapie intensivã este ultima statie, ori mergi sus, adicã în spital, ori jos, la morgã.
“Tãrîmul celãlalt” a fost vizitat dus-întors si de romani
Un pensionar si-a lãsat ciroza “dincolo”
Un pensionar bucurestean a fost în ultimii ani subiectul unui sir de întîmplãri de-a dreptul incredibile pentru medicii care l-au tratat. Bolnav de cirozã hepaticã, Stefan Achim a fost internat în 1998 la Spitalul Fundeni, de unde însã medicii l-au externat la scurt timp, dîndu-i maximum sase luni de trãit. Anul acesta însã, bãrbatul si-a sãrbãtorit cea de a 72-a aniversare, sãnãtos tun. Mai mult, Achim sustine cã a trãit si experienta NDE, fiind convins cã doar în urma celor ce i s-au întîmplat cît timp creierul sãu încetase sã mai functioneze mai este acum în viatã.
“Abia mã externasem din spital si zãceam în pat, acasã”, îsi începe Achim povestirea. Pensionarul bucurestean spune cã era singur în camerã, cînd, dintr-odatã, lîngã el a apãrut o umbrã neagrã. “A apãrut apoi o luminã albã, frumoasã, cu un contur de fiintã umanã, care a alungat umbra si m-a luat de mînã. Am ajuns într-un tunel îngust, dar luminos. Pluteam prin el, iar senzatia care mã încerca este de nedescris. Mã simteam atît de bine, atît de fericit, atît de împlinit, cum nu mã mai simtisem vreodatã. Am ajuns apoi la o poartã, în fata cãreia lumina ce mã însotea mi-a spus: “Nu! E prea devreme. Întoarce-te înapoi!””povesteste Achim. Pensionarul spune cã s-a trezit imediat dupã ce i s-a spus sã se întoarcã. “Lîngã pat era sotia mea. Stãtea în genunchi si se ruga cu o lumînare aprinsã în mînã. Crezuse cã am murit”, spune pensionarul. Stefan Achim spune cã s-a ridicat din pat imediat dupã ce si-a revenit si de atunci a început sã se simtã mai bine. A început un tratament naturist cu ceaiuri si a tinut un regim alimentar sever, iar dupã aproape doi ani toate simptomele cirozei i-au dispãrut. “Acum nu mã mai tem de moarte”, încheie Achim.
“Mort” de bunãvoie în “Piramida lui Keops”
Informatician de meserie, brasoveanul Petre Bellu lucreazã în domeniul serviciilor funerare din 1990. Acum, el este proprietarul a trei magazine de pompe funebre din Brasov si al unui dric. Petre Bellu mãrturiseste cã a fost tot timpul convins cã, dupã moarte, doar corpul fizic trece în nefiintã. El s-a supus de bunãvoie unei experiente provocate, pentru a-si demonstra teoria. În anul 1981, în urma unui experiment intitulat ”Piramida lui Keops”, el a atins starea de moarte aparentã. El nu vrea sã dezvãluie în ce constã si cum se face acest experiment, deoarece îl considerã periculos.
În cele 5-10 minute ale experimentului, Petre Bellu a cãzut într-o stare asemãnãtoare cu somnul hipnotic si i s-a împãienjenit privirea. Cînd a intrat în NDE, antreprenorul de pompe funebre brasovean spune cã a vãzut cum alerga cu vitezã foarte mare printr-un tunel întunecat, la capãtul cãruia strãlucea o luminitã. În acelasi timp, povesteste Bellu, starea lui era una foarte placutã. Observînd cã nu îsi mai revine si cã temperatura corpului a scãzut foarte mult, tatãl lui, care îl supraveghea, a oprit experimentul si l-a reanimat. Petre Bellu isi aminteste cã trezirea a fost dureroasã, asemãnãtoare cu desteptarea, fãrã voie dintr-un vis frumos.
O dovadã cã sufletul e nemuritor
La iesirea din Spitalul de Urgentã ne-am întîlnit cu preotul Mihai Crãciunescu, care slujeste la Capela Sf. Gheorghe. Amabil, acesta ne-a oferit explicatia crestineascã. “Iesirea din moarte clinicã este o dovadã în plus cã sufletul este nemuritor. Trupul este din pãmînt si numai Dumnezeu hotãrãste cînd vrea sã ia viata unui om. Conform traditiei, sufletul se desparte dupã 3 zile de trup. Dupã mult timp a ajuns si stiinta la aceeasi pãrere”
n Cartea Tibetanã a Mortii. Un strãvechi manuscris care descrie la ce anume se poate astepta cineva dupã ce moare, Cartea Tibetanã a Mortii a fost scrisã de preoti Lama, care au pretins, în urma exercitiilor avansate de yoga, cã îsi amintesc ultima lor reîncarnare. Cartea spune cã în momentul mortii omul vede o luminã clarã, pe care o identificã cu simbolul Divinitãtii si vorbeste si de întîlnirea cu fiinte mistice, acestea fiind doar cîteva dintre asemãnãrile între descrierile din Cartea Tibetanã a Mortii si relatãrile celor ce au trecut prin NDE.
Cercetat de mii de specialisti de-a lungul anilor, fenomenul mortii clinice continuã sã uimeascã prin relatãrile celor care au trecut prin acest experiment. Firesc, dacã ne gîndim cã pentru toti oamenii viata este prea scurtã, iar curiozitatea ne împinge sã încercãm aflãm ce se întîmplã dupã ce predãm stafeta acestei vieti. Amintirile celor care au trecut prin moartea clinicã continuã sã îi pasioneze pe parapsihologi, dar si pe cei care vor sã-si explice ce se întîmplã dupã moarte.
Unii dintre semenii nostri au trãit experiente incredibile, trecînd apa Styx-ului pentru cîteva minute sau clipe. Relatãrile lor sînt uluitoare si pun mintea oamenilor la încercare. Ce va fi cînd noi nu vom mai fi?
La limita dintre viatã si moarte
Hamlet i-a spus:”tara nestiutã, de unde nimeni nu s-a întors vreodatã”, dar în zilele noastre mii de oameni din întreaga lume îl contrazic pe eroul lui Shakespeare, sustinînd cã au trecut dincolo de moarte, de unde s-au întors cu povesti fascinante. De secole, în întreaga lume s-au auzit povestirile celor ce “s-au întors din morti”. Fascinant la ele a fost dintotdeauna faptul cã detaliile ce le leagã sînt aceleasi, indiferent de cultura, rasa sau religia celor ce au trecut prin aceastã încercare. Parcurgerea unui tunel sau a unui spatiu întunecat este una dintre cele mai comune experiente, alãturi de întîlnirea cu o luminã albã sau aurie, interpretatã drept simbolul Divinitãtii. Parapsihologii au cãzut de acord în secolul trecut sã numeascã aceste fenomene “experiente aproape de moarte” (“Near Death Experiences”, pe scurt: NDE). Potrivit rezultatelor unui sondaj efectuat de Gallup în 1982, numai în SUA la acea datã existau circa opt milioane de oameni care sustineau cã au trecut prin NDE. Specialistii apreciazã cã numãrul acestora a urcat între timp la 13 milioane, dar experientele de acest tip nu sînt comune doar zilelor noastre.
Tunelul, lumina si îngerii
În majoritatea cazurilor, NDE survine cînd cineva suferã un atac de cord sau cînd zace în inconstientã pe masa de operatii. Cînd îsi revin, multi dintre acestia nu-si mai amintesc nimic, dar cel putin o treime, potrivit statisticilor întocmite de cercetãtorii fenomenului, povestesc în detaliu ce li s-a întîmplat în clipele de inconstientã, identificînd experienta prin care au trecut cu cea a mortii. Fiecare poveste e diferitã, dar aceleasi detalii stranii se întîlnesc în aproape toate. Cãlãtoria printr-un tunel, la capãtul cãruia se zãrea o luminã foarte puternicã, întîlnirea cu îngeri sau cu persoane apropiate care muriserã cu ceva timp înainte, trecerea în revistã a întregii vieti, ca si vederea propriului corp de “undeva de sus”, sînt doar cîteva din elementele comune ale majoritãtii povestirilor celor ce au trecut prin NDE.
Dovezi stiintifice ale existentei “vietii de apoi”
Ani de-a rîndul, relatãrile celor ce trecuserã prin NDE au fost catalogate de cãtre oamenii de stiintã sceptici drept halucinatii rezultate din procesul de “oprire” a creierului, specific mortii. Aceasta pînã acum doi ani, cînd un grup de cercetãtori de la Universitatea din Southampton au declarat cã sînt în posesia primelor dovezi stiintifice ale vietii de dupã moarte.
Echipa de cercetãtori a petrecut un an studiind pacientii resuscitati în urma unui atac de cord, la spitalul din oras. Fiecare dintre acestia se aflaserã, pentru diferite perioade de timp, morti, adicã fãrã puls, fãrã respiratie si cu pupilele fixe si dilatate. Desi fusese demonstrat cã si functiile creierului înceteazã cînd se instaleazã aceste simptome, sapte dintre cei 63 de pacienti examinati de cercetãtorii de la Universitatea din Southampton au sustinut cã au avut viziuni si au trãit emotii în timp ce erau “morti”. Pacientii respectivi au declarat cã în momentele de inconstientã au fost cuprinsi de sentimente de bucurie si împãcare, cã timpul pãrea sã treacã foarte repede si cã simturile le erau mai ascutite, cã nu mai simteau greutatea corpului, cã au întîlnit fiinte mistice sau rude decedate si cã au atins ceea ce numeau “punctul de la care nu mai existã cale de întoarcere”.
Mintea, independentã de creier?
Specialistii de la Unversitatea din Southampton n-au putut oferi vreo explicatie rationalã sau stiintificã pentru rezultatele lor, dar au reusit sã infirme teoriile savantilor sceptici, care puneau pe seama lipsei de oxigen viziunile celor ce trecuserã prin NDE. Nici unul dintre pacientii examinati de specialistii Universitãtii din Southampton nu fusese privat de oxigen în timpul stãrii de inconstientã.
Doctorul Sam Parnia, conducãtorul echipei de cercetãtori, se aratã convins cã mintea poate fi independentã de creier, cã acesta este doar suportul sãu material. “Creierul este necesar pentru ca mintea sã se poatã manifesta, oarecum în acelasi mod în care televizorul ia ceea ce este esential din undele transmise prin atmosferã, transformîndu-le în imagini si sunet”, a declarat doctorul Parnia. Intrigati de descoperirile fãcute în urma studiului, oamenii de stiintã de la Universitatea din Southampton au pus bazele unei organizatii, denumitã Horizon Research Foundation, care are ca scop cercetarea fenomenului NDE. Studiile în acest domeniu tind sã devinã din ce în ce mai frecvente, în primul rînd datoritã evolutiei tehnologiei ce permite salvarea a tot mai multi pacienti.
Reportaje despre rai si iad
Printre detaliile comune ale relatãrilor celor care au trecut prin NDE se aflã si revederea întregului fir al vietii. Cei “întorsi din moarte” povestesc cum au retrãit evenimente majore sau comune ale vietii pe care au dus-o, însotite de un soi de judecatã pe seama modului în care au trãit.
De obicei, fenomenele NDE sînt caracterizate de cei care trec prin ele drept plãcute si intense din punct de vedere emotional. Nu toate relatãrile se referã însã doar la lumini frumoase, bucurie de nedescris si usurare. O parte dintre cei care au povestit ce îsi aduc aminte dupã trecerea prin NDE relateazã experiente terifiante, cum ar fi cãderea neîntreruptã în neant sau chinurile la care au fost supusi de demoni si monstri. aceste povestiri au fost interpretate de multi ca fiind dovezi ale existentei raiului si iadului. Criteriile dupã care unii sînt trimisi într-o parte si altii în cealaltã au rãmas însã foarte greu de explicat, pentru cã cei ce au avut viziuni terifiante în timpul NDE nu-si pot explica ce au fãcut ca sã le merite.
Medicii separã “trecerea” de moartea cerebralã
“Cam toti vãd un tunel si luminã”. Doamna doctor Oana Marinescu de la sectia de neurochirurgie ATI ne-a explicat cã “în prezent, pe plan mondial, moartea cerebralã înseamnã o moarte ireversibilã. În aceste cazuri de revenire la viatã este vorba de comã profundã sau stare vegetativã, din care reusesc unii sã scape. Cam toti au aceleasi imagini. Un tu-nel care duce la o luminã orbitoare, dar majoritatea nu-si aduc aminte”.
“Nu existã scãpare din moartea cerebralã”. “Nu se poate vorbi efectiv despre revenire la viatã cînd este vorba de moarte cerebralã”, ne-a declarat dr.Ioana Grintescu, medic primar si sefa sectiei de Anestezie si Terapie Intensivã (ATI) a Spitalului de Urgentã din Bucuresti, spital care detine cea mai mare sectie ATI din tarã. “Putem vorbi despre anunite grade de comã, de stare vegetativã, dar în nici un caz de revenire dintr-o moarte cerebralã. În momentul în care creierul nu mai functioneazã, în maximum 5 minute încep sã moarã celulele nervoase, iar omul nu mai poate fi salvat niciodatã. Lucrez de 22 de ani în acestã profesie, dar niciodatã nu am vãzut un om sã-si revinã din moarte cerebralã. Restul sînt legende”, ne-a declarat dr.Grintescu.
“Multi nu-si mai amintesc ce s-a întîmplat cu ei”. Doctorul Liviu Tiganiuc, tot specialist în ATI a întîlnit astfel de cazuri. “Chiar luna trecutã am avut un caz, o femeie din Rîmnicu Vîlcea, în vîrstã de 40 de ani. Nu mai avea activitate cardiacã. A cãzut jos la servici. A fost resuscitatã si si-a revenit. Dacã nu se face resuscitarea în 3-5 minute, nu mai poti face nimic (...) Vreau sã vã spun cã din experienta mea de 8 ani în terapie intensivã, multi nu-si mai amintesc ce s-a întîmplat cu ei. Doar ce s-a întîmplat cu cîteva ore înainte de accident, în rest o mare patã albã”.(...) Toti de aici sîntem foarte credinciosi, pentru cã la mijloc este vorba despre Dumnezeu. Aici vin pacienti care nu mai au nici o sansã, iar destinul îsi spune cuvîntul. La terapie intensivã este ultima statie, ori mergi sus, adicã în spital, ori jos, la morgã.
“Tãrîmul celãlalt” a fost vizitat dus-întors si de romani
Un pensionar si-a lãsat ciroza “dincolo”
Un pensionar bucurestean a fost în ultimii ani subiectul unui sir de întîmplãri de-a dreptul incredibile pentru medicii care l-au tratat. Bolnav de cirozã hepaticã, Stefan Achim a fost internat în 1998 la Spitalul Fundeni, de unde însã medicii l-au externat la scurt timp, dîndu-i maximum sase luni de trãit. Anul acesta însã, bãrbatul si-a sãrbãtorit cea de a 72-a aniversare, sãnãtos tun. Mai mult, Achim sustine cã a trãit si experienta NDE, fiind convins cã doar în urma celor ce i s-au întîmplat cît timp creierul sãu încetase sã mai functioneze mai este acum în viatã.
“Abia mã externasem din spital si zãceam în pat, acasã”, îsi începe Achim povestirea. Pensionarul bucurestean spune cã era singur în camerã, cînd, dintr-odatã, lîngã el a apãrut o umbrã neagrã. “A apãrut apoi o luminã albã, frumoasã, cu un contur de fiintã umanã, care a alungat umbra si m-a luat de mînã. Am ajuns într-un tunel îngust, dar luminos. Pluteam prin el, iar senzatia care mã încerca este de nedescris. Mã simteam atît de bine, atît de fericit, atît de împlinit, cum nu mã mai simtisem vreodatã. Am ajuns apoi la o poartã, în fata cãreia lumina ce mã însotea mi-a spus: “Nu! E prea devreme. Întoarce-te înapoi!””povesteste Achim. Pensionarul spune cã s-a trezit imediat dupã ce i s-a spus sã se întoarcã. “Lîngã pat era sotia mea. Stãtea în genunchi si se ruga cu o lumînare aprinsã în mînã. Crezuse cã am murit”, spune pensionarul. Stefan Achim spune cã s-a ridicat din pat imediat dupã ce si-a revenit si de atunci a început sã se simtã mai bine. A început un tratament naturist cu ceaiuri si a tinut un regim alimentar sever, iar dupã aproape doi ani toate simptomele cirozei i-au dispãrut. “Acum nu mã mai tem de moarte”, încheie Achim.
“Mort” de bunãvoie în “Piramida lui Keops”
Informatician de meserie, brasoveanul Petre Bellu lucreazã în domeniul serviciilor funerare din 1990. Acum, el este proprietarul a trei magazine de pompe funebre din Brasov si al unui dric. Petre Bellu mãrturiseste cã a fost tot timpul convins cã, dupã moarte, doar corpul fizic trece în nefiintã. El s-a supus de bunãvoie unei experiente provocate, pentru a-si demonstra teoria. În anul 1981, în urma unui experiment intitulat ”Piramida lui Keops”, el a atins starea de moarte aparentã. El nu vrea sã dezvãluie în ce constã si cum se face acest experiment, deoarece îl considerã periculos.
În cele 5-10 minute ale experimentului, Petre Bellu a cãzut într-o stare asemãnãtoare cu somnul hipnotic si i s-a împãienjenit privirea. Cînd a intrat în NDE, antreprenorul de pompe funebre brasovean spune cã a vãzut cum alerga cu vitezã foarte mare printr-un tunel întunecat, la capãtul cãruia strãlucea o luminitã. În acelasi timp, povesteste Bellu, starea lui era una foarte placutã. Observînd cã nu îsi mai revine si cã temperatura corpului a scãzut foarte mult, tatãl lui, care îl supraveghea, a oprit experimentul si l-a reanimat. Petre Bellu isi aminteste cã trezirea a fost dureroasã, asemãnãtoare cu desteptarea, fãrã voie dintr-un vis frumos.
O dovadã cã sufletul e nemuritor
La iesirea din Spitalul de Urgentã ne-am întîlnit cu preotul Mihai Crãciunescu, care slujeste la Capela Sf. Gheorghe. Amabil, acesta ne-a oferit explicatia crestineascã. “Iesirea din moarte clinicã este o dovadã în plus cã sufletul este nemuritor. Trupul este din pãmînt si numai Dumnezeu hotãrãste cînd vrea sã ia viata unui om. Conform traditiei, sufletul se desparte dupã 3 zile de trup. Dupã mult timp a ajuns si stiinta la aceeasi pãrere”
n Cartea Tibetanã a Mortii. Un strãvechi manuscris care descrie la ce anume se poate astepta cineva dupã ce moare, Cartea Tibetanã a Mortii a fost scrisã de preoti Lama, care au pretins, în urma exercitiilor avansate de yoga, cã îsi amintesc ultima lor reîncarnare. Cartea spune cã în momentul mortii omul vede o luminã clarã, pe care o identificã cu simbolul Divinitãtii si vorbeste si de întîlnirea cu fiinte mistice, acestea fiind doar cîteva dintre asemãnãrile între descrierile din Cartea Tibetanã a Mortii si relatãrile celor ce au trecut prin NDE.
Eminem
Eminem, născut sub numele Marshall Bruce Mathers lll, pe 17 octombrie 1972, în St. Joseph, Missourirapper american care a vândut 75.000.000 de albume la nivel mondial .[2]El a devenit faimos în 1999 odată cu lansarea albumului The Slim Shady LP, următorul album The Marshall Mathers LPa devenit cel mai bine vândut album rap din istorie.[3]Pe 15 mai 2009 Eminem a lansat albumul Relapse, primul album de studiou de după Encore din 2004.
Cuprins |
Biografie
1972-1997
Şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei atât în oraşul în care s-a născut, cât şi în Detroit. Atras fiind de muzica rap încă din adolescenţă, Eminem a început să cânte de la vârsta de 14 ani, repetând în subsolul casei unui coleg de şcoală. Cei doi şi-au luat numele de scena Manix şi M&M (Marshall Mathers), schimbat în scurt timp în Eminem. Pentru a putea trece peste piedicile şi concepţiile rasiste cum că albii nu cântă rap, s-a hotărât că modul cel mai uşor de a caştiga audienţa în lumea « underground » este de a face battle cu alţi rapperi, în cluburi. Deşi nu a fost acceptat imediat, în timp a devenit atât de popular încât oamenii îl provocau pentru a îşi face un renume ei înşişi.
Controversele rezultate din versurile sale au reprezentat cea mai bună reclamă pe care orice muzician şi-ar fi dorit-o. Nu a mai existat un rapper de rasă caucaziană care să aibă succesul său. Toate acestea i-au oferit o platformă inaccesibila altora, poate la fel de talentaţi rapperi afro-americani. Deşi un bun producător, talentele sale au fost mereu umbrite de prezenţa sa media, prezenţă ce combina elemente de geniu neînteles. Mesajele sale se refereau la tineretul dezafectat care are puţine modele în lumea rap la care să se raporteze. Sinuciderea unchiului său a determinat ieşirea sa pe o scurtă perioadă din lumea muzicii rap, dar s-a întors şi a început să primească oferte de a forma grupuri. Pentru prima dată s-a alăturat formaţiei New Jacks, apoi formaţiei Soul Intent de unde a scos prima melodie, în 1995. Un rapper pe nume Proof, alături de care a cântat Eminem, l-a placut atât de mult încât l-a invitat să formeze un grup. Acestui grup i s-au alăturat câţiva prieteni şi au alcătuit D12, format din şase membri, fiecare având proiectul său solo.
Naşterea primului său copil a pus, din nou, cariera sa pe planul doi fiind nevoit să lucreze pentru a avea grija de familia lui. Acest lucru a determinat începutul compoziţiilor de texte cu conţinut explicit, arătându-si astfel nefericirea şi tristeţea. Un album de debut în 1996 - “ Infinite” a deviat ruta sa artistică însă a primit şi ceva laude comparându-l cu Nas şi AZ. Apoi a creat “Slim Shady”, un alter ego, deoarece i s-a făcut frică să cânte despre ceea ce simte. Scriind despre sentimentele sale, a avut mult material în acelaşi an, atunci când mama sa a fost acuzată de abuz mental şi fizic asupra fratelui său mai mic. Anul urmator prietena sa l-a părăsit şi i-a interzis să mai viziteze copilul, aşa că a fost obligat să se mute înapoi cu mama sa, experienţă care i-a mărit ura pentru ea. Ceea ce scria devenea din ce în ce mai rău, dar asta după începutul abuzului de alcool şi de droguri (somnifere – din cauza stresului nu mai putea sa doarmă şi a fost nevoie sa apeleze la medicamente, dar a devenit dependent).
O tentativa de sinucidere ratată a fost ultima picătură, apoi a realizat că singurul mod de a evada din viaţa sa atât de tristă era să se ocupe serios de muzică. A scos LP-ul “Slim Shady” plin de spirit, vesel, amuzant şi provocator. Făcând o impresie foarte bună, nu numai prin modalitatea sa de a cânta rap nazal ci şi prin culoarea pielii, a fost numit “marea speranţă albă”.
După cum spune « legenda », Dr. Dre i-a descoperit caseta pe treptele casei de producţie Interscope, însa în realitate, Eminem a ocupat locul doi la un concurs de freestyle, în 1997. Concursul se chema Rap Olympics MC Battle şi a avut loc în Los Angeles. După concurs i s-a cerut un demo. După o lună Dr. Dre a ascultat demo-ul lui Eminem. Dre a fost mai uimit de culoarea pielii decât de talentele sale. După nici o ora din prima întalnire înregistrau deja “My Name Is”. Dre a fost de acord să-i producă albumul şi au scos melodia “Just Don’t Give a Fuck” pentru a-şi face reclamă albumului. S-a împăcat cu prietena sa, cu care s-a căsătorit în 1998, iar Interscope il promova ca pe discipol al lui Dre. O apariţie pe Kid Back’s Devil Without a Cause l-a ajutat să-şi îmbunătăţească imaginea şi să devină mult mai cunoscut.
1998–1999: The Slim Shady LP
Cel mai bine-vândut LP al lui Eminem vine în anul 1999, având marele hit (atât melodie cât şi videoclip) “My Name Is”, plus “Guilty Conscience”, ce i-au adus în următorul an câştigarea de trei ori a discului de platină. Devenind foarte vizibil, critici numeroase au apărut la adresa versurilor şi continutului explicit. Discipol al lui Dr. Dre, rapperul Eminem devine în 1999 unul dintre cei mai controversaţi rapperi din branşă. Folosind bit-uri inteligente şi având un talent incredibil de a da frâu liber sentimentelor şi întâmplărilor nefericite ce i-au ocupat toată copilaria, succesul său devine cel mai mare succes de la debutul solo al lui Dr. Dre, cu şapte ani în urmă.
2002–2003: The Eminem Show
În 2002 a reapărut pe scenă cu “Without Me”, melodie ce-i ataca pe Moby şi pe Limp Bizkit, şi sărbătoarea reintrarea sa în lumea muzicii. Melodia “Cleanin’ Out My Closet” a arătat copilaria sa disfuncţională şi a explicat ura pe care o poartă pentru mama sa.
2004–2005: Encore
In albumul Encore se lanseaza multe melodii faimoase:Encore,Mosh,Mockingbird,Like toy soliders,When i'm Gone
In melodia When im Gone Eminem incearca sa scape de Slim Shady.
2005–2008: Pauza
După ce a anunţat că se va retrage, Eminem a scos un nou album în 2006 “Eminem Presents The Re-Up”, în care îi lansează pe câţiva tineri rapperi. Cel mai promiţător părând să fie Stat Quo.
2008–2009: Relapse, Relapse Refill and Relapse 2
Eminem a publicat recent un nou album, Relapse Refill. El a spus ca acesta a fost facut special pentru fani.
In 2010 a castigat premiul Grammy pentru 'Cel mai bun album rap'pentru albumul Relapse, si pentru 'Cea mai buna performanta duo sau grup' pt melodia Crack a bottle interpretata impreuna cu Dr.Dre si 50 cent.A mai fost nominalizat la sectiunea 'Cea mai buna performanta rap solo' cu melodia Beautiful.
2010–2011: Recovery
Recovery s-a vandut 741.000 de copii in USA, in prima saptamana de la lansare, devenind intre timp cel mai bine vandut album din 2010. Primul single extras de pe Recovery a fost "Not Afraid",urmat de "Love The Way You Lie" si apoi de "No Love"
Discografie
- 1996 - Infinite
- 1997 - Slim Shady EP
- 1999 - Slim Shady LP
- 2000 - Marshall Mathers LP
- 2001 - D12 - Devils Night
- 2002 - The Eminem Show
- 2002 - 8 Mile
- 2003 - Straight From The Lab EP
- 2004 - D12 World
- 2004 - Encore
- 2005 - Curtain Call (Greatest Hits)
- 2006 - Eminem Presents The Re-Up
- 2009 - Relapse
- 2009 - Relapse : Refill
- 2010 - Recovery
Eminem Informaţii generale Nume naştere Marshall Bruce Mathers III Alte nume Slim Shady, King Mathers, Em Data şi locul naşterii 1972/10/17
St. Joseph, Missouri , U.S.Origine Detroit, Michigan, U.S. Gen muzical Hip hop, Rap Ocupaţie Rapper, producător, actor Ani de activitate 1996 – present [1] Case de discuri Mashin' Duck Records
Web Ent.
Interscope Records
Aftermath Ent.
Shady Records
Game RecordingsInterpretare cu 50 cent, D12, Dr. Dre, Akon, G-Unit, The Alchemist, Pink, Rihanna Website www.eminem.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)